George Toma - Comunicare și Industrii Creative » sertarul cu idei

Red Bull – The Art of Can

George Toma — Sat, 08 Oct 2011 12:32:19 +0000

De multe ori mi-am spus că aş vrea să fac maşini din doze de bere. În schimb, am vizitat expoziţia făcută de Red Bull în Piaţa George Enescu din Bucureşti – The Art of Can, o exprimare a spiritelor creative materializată în lucruri construite din doze de Red Bull. Oricum, unora dintre cei care au expus le-a prins mintea aripi, dar au ieşit câteva lucrări ingenioase, creative, unele deştepte chiar, cu mesaj.

Expoziţia e cu intrare liberă şi mai poate fi vizitată până pe 23 octombrie. Nu veţi vedea ce au făcut unii din nişte doze de energizant, şi nu vă veţi mira cât a băut ăla până să îi iasă structura. Dacă mergeţi, încercaţi să treceţi dincolo de aceste gânduri şi căutaţi ideile transmise prin lucrări.

Mai jos, o galerie de imagini cu lucrările, care se văd mai bine live. Iar mai jos, o retrospectivă de la lansare unde puteţi vedea care sunt lucrările premiate în cadrul competiţiei.

My Girl – Festivalul Filmului Thailandez

George Toma — Sat, 30 Oct 2010 23:03:40 +0000

Cu ocazia primei ediţii a Festivalului Multicolor din 2009 mi-am demontat unele stereotipuri. Chinezii fac filme bune. Comedia aleasă atunci de lectorul chinez de la Iaşi a fost bine scrisă, bine filmată şi bine jucată. Recunosc că spre Festivalul Filmului Thailandez am plecat cu aceeaşi idee în cap pe care o aveam înaintea filmului Chinei anul trecut, însă ştiind că am fost plăcut surprins, am aşteptat acelaşi lucru şi de la filmul ales pentru a doua seară a festivalului.

—
Povestea filmului Fan Chan, aşa cum e descrisă pe site-ul Muzeului Ţăranului Român:

Jeab află că iubita sa din copilărie, Noi-Naa urmează să se căsătorească, aşa că se duce acasă, în provincia locală. Pe drum îşi aduce aminte de copilăria sa din anii 1980 din Thailanda. Îşi aduce aminte cum întârzia mereu la şcoală, astfel că tatăl său trebuia să îl ducă pe scaunul din spate al motocicletei. Cum se juca după şcoală întotdeauna cu Noi-Naa şi prietenele sale, în timp ce băieţii din vecini se dădeau cu bicicletele şi se jucau fotbal sau cu personaje chinezeşti imaginare.

—

Filmul e uşurel, relaxant, plăcut de urmărit, emoţionant, comic. O prietenie, începută din copilărie, care se întrerupe brusc pentru că băiatul, dorind să demonstreze că merită se se joace cu gaşca de năzdrăvani, o răneşte pe fată şi nu mai apucă să-şi vorbească înainte ca aceasta să se mute în alt oraş. O întâlneşte din nou, peste ani, la nunta ei. Rememorarea momentelor din copilărie e plină de episoade cunoscute. Copii joacă elastic, se joacă “de-a mama şi de-a tata”, se tachinează pe seama apropierii dintre Jeab şi Noi-Naa etc. lucruri pe care ni le aducem aminte şi din copilăria noastră.

“My Girl” e plin de simboluri, dar nu ajungi să le percepi pe loc pentru că e construit bine şi acţiunea curge uşor. Şi într-un fel previzibil. La începutul filmului cei doi copii privesc o telenovelă în care o fată şi un băiat sunt nevoiţi să se despartă pentru că ea se mută în alt oraş, iar băiatul rămâne plângând. Aceeaşi soartă o au şi Jeab şi Noi-Naa doar că despărţirea lor e mult mai emoţionantă.
Filmul vorbeşte despre copilărie, despre prieteniile legate atunci, multe uitate acum. Un film cu câteva stângăcii de filmare în momentele în care vedem personajul matur, dar cu cadre care salvează regia din momentele în care Jeab şi Noi-Naa sunt împreună. Un film bun pentru 2003, anul lansării.

Nu îmi pare deloc rău că am mers să-l văd, mă bucur că mi-a conturat puţin o imagine a cinematografiei thailandeze. Păcat că sala nu a fost plină.

Am găsit pe Youtube filmul, spart în 11 părţi de 10 minute. Nu cred că veţi avea răbdarea să le urmăriţi dar, pe bucăţi poate vă faceţi o idee despre film:

httpv://www.youtube.com/watch?v=t3DTrNLE30Q

Gânduri de suporter

George Toma — Sun, 19 Sep 2010 22:15:22 +0000

E un sentiment inexplicabil când fluturi tricolorul desupra tribunelor şi strigi căt te ţine vocea ştiind că de la tine vine motivaţia jucătorilor. Am văzut-o şi simţit-o la România-Albania, la Piatra Neamţ. Din păcate, strigătele din tribune şi din faţa televizoarelor au pălit în faţa rezultatului. Un egal neaşteptat, repetat şi în cel de-al doilea meci.

Acum, înaintea partidei cu Franţa, nu strigăm de bucurie, ci pentru a ne face auziţi, pentru ca jucătorii să conştientizeze că au pentru cine juca. Un rezultat pozitiv ne-ar umple inimile de emoţie şi bucurie şi ne-ar feri din patima de a privi Naţionala ca pe o echipă abia încropită. Căderea de 14 locuri în calasamentul FIFA e demoralizatoare, dar trebuie şi poate fi depăşită.

Îmi place să cred până la capăt în şansele de calificare la Euro 2012. Până nu s-a închis matematic clasamentul, mai sper. Ca mine, milioane. Totuşi, milioane sunt şi cei care şi-au pierdut speranţa din cauza rezultatelor de până acum. E dureros faptul că ne îndepărtăm de echipă şi privim tot timpul în trecut.

Acum câteva zile am fost pentru prima dată la terenurile unei şcoli de fotbal din Parcul Tineretului. Am prins unul dintre meciurile de copii până în 12 ani din cadrul unei competiţii între cluburi. Fugeau copii ăia după minge şi după satisfacţia golului de spuneai că au fotbalul în vârful papucului… Aveau dăruire şi jucau cu pasiune, lucruri pe care rar le văd la echipa naţională, dar care parcă revin, palid, în aceste meciuri din calificări.

Totuşi, ne bucurăm de fotbal şi ne creăm aşteptări pe măsura dorinţelor noastre, nu pe măsura putinţei echipei. Ca suporteri, am devenit indiferenţi şi vrem doar să ni se dea. Încet, al 12-lea jucător se crede antrenor. Sper ca Euro 2012 să fie mult mai aproape decât pare acum. Sper ca pe stadioane să se audă din ce în ce mai multe voci, cât mai diverse. Sper ca rezultatele viitoare ale Naţionalei să scoată din nou lumea în stradă. Merităm o nouă performaţă.

MICMACS

George Toma — Thu, 15 Jul 2010 21:06:56 +0000

Sincer, îmi place foarte mult Jean-Pierre Jeunet. Se înţelege, mai puţin latura lui comercială – a se citi “perioada Alien” – e de înţeles, pasiunea necesită bani care trebuiesc câştigaţi cinstit. Pasiunea lui s-a materializat în Amelie. Un film care va rămâne pentru mult timp de referinţă şi care mi-a trezit simpatia pentru modul în care se joacă cu camera, pentru unghiurile de filmare şi pentru cadrele pe care le reuşeşte.

Dar nu în ultimul rând, pentru fotografia pe care a reuşit-o împreună cu Bruno Delbonnel. Aceeaşi pe care am întâlnit-o şi în Micmacs. De această dată creată împreună cu Tetsuo Nagata, cel care s-a mai jucat cu imaginea, printre altele, la filme precum “Paris, je t’aime” şi “La Vie en rose“.

Micmacs e o comedie în care intri încet, un film care în primele minute îţi dă senzaţia că subiectul s-a închis după ce personajul principal primeşte un glonte în cap. De aici se nasc situaţiile şi începe să se croiască firul poveştii. O poveste care te acaparează şi care nu îţi mai dă drumul până la final. Cum spuneam, imaginea este superbă, culorile foarte frumoase iar mişcările camerei, dacă nu tot timpul, spectaculoase.

Determinarea lui Bazil de a se răzbuna pe cei care i-au marcat viaţa (cei doi constructori de arme – unul care a făcut mina care i-a omorât tatăl şi celălalt care a făcut glontele din capul lui) este remarcabilă. De apreciat este şi faptul că a reuşit să adune în jurul lui un grup de prieteni împreună cu care a pus la cale un plan ingenios care, deşi dejucat pentru moment, a mers şi a dat roade în final.

Totuşi, parcă îmi vine să spun că Micmacs este puţin sub Amelie la poveste şi la modul în care sunt creionate personajele. Dar, per total, este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima perioadă.