Sunt o apariţie spectaculoasă, un chitarist misterios şi neglijent, cu un joben care nu lasă aproape niciodată să i se vadă chipul, şi un basist cu eleganţa unui gangster, aproape nedespărţit de ochelarii fumurii. Grupul a lansat cinci albume, dintre care trei au fost distinse în Portugalia cu Albumul anului şi Albumul Deceniului.

Concertul de aseară, de la Muzeul Ţăranului Român a adus un sound nou publicului român, o muzică de poveste, cu iz de fado, jazz şi film western. Cu un set-up inedit – scena era amenajată ca la un priveghi – şi melodii energice pe ritmurile chitărilor şi ale contrabasului, Dead Combo a arătat o altă perspectivă a muzicii portugheze. De acolo nu vine doar fado, mai sunt şi alte genuri, dar despre asta în interviul pe care l-am pregătit cu cei doi artişti.

Îi găsiţi pe: deadcombo.net | Youtube | Myspace | Wikipedia

Vă las să-i descoperiţi în galeria de imagini de mai jos şi ascultând Quando A Alma Não É Pequena.

Povestea
Vasco este student la medicină în Lisabona, susţinut financiar de mătuşile lui bogate din Trás-os-Montes, pe care le-a minţit, spunându-le că a absolvit facultatea. Tânărul duce o viaţă boemă, preferând petrecerile şi fetele, în special pe Alice, o croitoreasă din cartierul Castelinhos. Prietenia celor doi îl supără pe tatăl fetei, ambiţiosul croitor Caetano, care ştie despre datoriile şi stilul de viaţă al lui Vasco. După ce pică încă unul din examenele finale, primeşte anunţul unei vizite din partea mătuşilor.

Filmul
În 1933, José Cottinelli Telmo, cu puţin ajutor de la Manoel de Oliveira, lansează Canção de Lisboa. Oliveira făcuse cu doi ani înainte un documentar filmat fără sunet, căruia îi adăugase coloana sonoră la montaj. Dar primul film care a fost filmat şi montat în întregime cu sunet a fost Cântecul Lisabonei. Un film cu personaje bine construite, cu mişcări de cameră naturale, şi cu poveste.

Canção de Lisboa este prima comedie portugheză, iar comicul de situaţie este cel care face spectatorul să se apropie de personaje. Vin în minte scene din atelierul croitorului Caetano, când Vasco se ascunde pe post de manechin, sau întâmplările din grădina zoologică sau aventurile cu mătuşile. Toate acestea combinate cu povestea de iubire şi suspinele tinerei Alice. Cântecul Lisabonei este şi musical, prin fado-ul cântat de Vasco şi Alice vedem începuturile stilului în Lisabona.

Privind în ansamblu şi încadrându-l în epocă, Canção de Lisboa e un film foarte bun pentru timpurile în care a fost făcut.

Ediţia – prima exclusiv alb-negru – propune o selecţie de trei titluri de referinţă în istoria cinematografică lusitană, dar şi mondială: Canção de Lisboa, de Cottinelli Telmo – 1933 (marţi, 19 aprilie); Ala-Arriba!, de Leitão de Barros – 1942 (miercuri, 20 aprilie); Belarmino, de Fernando Lopes – 1964 (joi, 21 aprilie).

Fiecare producţie reprezintă cel puţin o premieră de ordin tehnic şi/sau de compoziţie – primul film portughez cu sunet, prima comedie (Canção de Lisboa), prima docu-ficţiune (şi a doua etnoficţiune pe plan internaţional), primul film portughez premiat în străinătate (Ala-Arriba!), unul dintre primele filme care identifică Noul Cinematograf portughez, cu noi abordări regiozorale (Belarmino).

Filmele vor fi subtitrate în limba română. Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Toate acestea mi-au venit în minte în momentul în care am văzut melodia lansată de TAP Portugal. O colaborare între Mariza, Paulo Flores şi Roberta Sá – De Braços Abertos. “Cu braţele deschise” este imnul companiei aeriene portugheze, care a reuşit să lanseze un cântec deloc penibil, cu versuri fresh, optimiste, în aceeaşi viziune cu brandul. O melodie care beneficiază la final şi de aportul angajaţilor TAP. Cei trei artişti, din Portugalia, Angola şi Brazilia, reprezintă pieţele pe care TAP operează.

Avem, deci, o dovadă de marketing făcut cu cap, o campanie, după mine, ca la carte. Un exemplu bun de endorsment şi comunicare internă. O campanie gândită.

Mariza, Paulo Flores e Roberta Sá – De Braços Abertos

Începusem cu alt gînd să scriu postul ăsta, între timp evenimentele petrecute m-au făcut să mă gîndesc mai bine la unul dintre cele două oraşe.

Două oraşe diferite, dar la fel de interesante. Lisabona, capitala Portugaliei, în care fadoul este prezent peste tot pe străzi şi în pastelarias şi Berlin, capitala Germaniei, un oraş încărcat de istoria nazistă şi plin de monumente dedicate evreilor. Două oraşe care te cuceresc imediat ce ajungi să le cunoşti. Dacă ştii cum să profiţi de locurile pe care le ascund, dincolo de faţa pe care o afişează turiştilor, cu siguranţă, vei fi mai cîştigat decît dacă ai urma un itinerar stabilit.

Am ajuns pentru a doua oară în Lisabona. De această dată, cu timpul de partea mea, am reuşit să cutreier străzile şi să nu mă pierd prin labirint. Aproape de mare, Lisabona nu te lasă o clipă să stai. Mereu ai ceva nou de văzut şi de simţit. Asta în cazul în care îţi place să încerci gusturi noi. Portugalia turistică arată foarte bine. Se observă grija pentru cei care vin să le viziteze ţara.

Şi am rămas foarte plăcut impresionat de reţeaua lor de transport. Tramvaie, autobuze, trenuri. Pentru că am prins vreme de plajă, am luat zilnic trenul spre Cascais şi Estoril, oraşe la aproximativ 30 de km de Lisabona. Pe parcursul zilei trenurile pleacă din şi înspre din jumătate în jumătate de oră.Pentru că orice vacanţă trebuie să fie condimentată cu ceva, într-un tramvai (în genul celui care se plimbă pe Copou de Sărbători) am întîlnit un grup de români care analizau foarte atent o geantă, care aparţinea, culmea, tot unei românce. Surpriză şi scuze… Degeaba.

Mi-a plăcut multiculturalitatea Berlinului. Mult mai mulţi turişti decît în Lisabona, dar nu cred că pot compara cele 2 capitale. Totuşi, aş vedea Berlinul pragmatic iar Lisabona visătoare. Germanii ştiu să îşi exploateze trecutul, un trecut cu care nu prea îţi vine să te mîndreşti. Dar iată că turiştii vin. Şi nu rămîn dezamăgiţi de ceea ce găsesc acolo. Eu însă am rămas puţin trist că nu am bicicletă, iar de închiriat parcă nu îţi prea venea la 10 euro pentru 4 ore…  Berlinul are piste amenajate pe toate străzile, iar de Tiergarten nici nu mai spun. Superb parcul.

Aşadar: Lisabona sau Berlin? :)