Și exemplele cele mai la îndemână sunt discursurile lui Mihai Răzvan Ungureanu la numirea sa de la Palatul Cotroceni și cuvântarea din Parlament a lui Victor Ponta. Două ieșiri publice așteptate, care marchează un teritoriu de dialog pentru viitor. Nu aprofundăm, rămânem doar la suprafață.

Pe de o parte, avem discursul calculat, atent pregătit în stil diplomatic de MRU, iar pe de cealaltă parte, discursul lui VP care ține să puncteze anumite cadre de discuție, într-un stil echilibrat, nou pentru opoziție. Un sondaj al Centrului de Studii și Cercetări Infopolitic (CSCI) a relevat faptul că 64% dintre respondenti au considerat discursul lui Victor Ponta ca fiind mai important, față de 28% care cred ca discursul lui MRU a avut o semnificație mai mare. Au fost, totuși, două discursuri deschise spre un singur cuvânt: discuții. O simplă privire asupra word mapping-ului discursului lui MRU (imagine atașată) ne face o idee asupra intențiilor sale. Sunt cuvinte mari, dar folosite echilibrat. Bine dozate și atent alese.

Și ajung la nelămurirea mea, de la care a pornit articolul de față: Cine scrie cele mai bune discursuri? Consilierul de imagine sau cel care îl va transmite? Victor Ponta spunea, ca o justificare a afirmațiilor sale: ”[...] Discursul eu mi-l fac si nu trebuie sa mi-l avizeze nimeni [...]”. Tind să cred că situația e valabilă și în cazul lui Mihai Răzvan Ungureanu, deși acum că a preluat funcția în cadrul Guvernului, e posibil ca discursurile să treacă în sarcina altcuiva.

A-ți scrie propriul discurs e o reușită, mai ales în cazul celor care au funcții publice active și o agendă încărcată. Pentru că, pe lângă stăpânirea condeiului, ai nevoie și de cunoștințe de ansamblu a contextelor pieței către care te adresezi. Asta înseamnă să fii atent la mai multe lucruri, ceea ce e aproape imposibil. Și aici intervin consilierii de imagine.

Jon Favreau, directorul de discursuri al președintelui SUA, Barack Obama, spunea, referitor la modul său de lucru: ”Stau cu președintele timp de 30 de minute, ascultându-l. Transcriu tot ceea ce spune, rearanjez și scriu. Apoi el scrie și rearanjează. [...] E o metodă foarte bună de a scrie discursuri. De cele mai multe ori, scrii ceva, îl predai, trece prin mâinile consilierilor, ajunge la candidat și apoi ajunge din nou la tine. ” Metoda e eficientă dar ține foarte mult de firea celui căruia îi este pregătit discursul. Pentru că doar el poate adăuga acel personal touch care să facă discursul credibil. Aici stă esența cuvântării publice. În formularea care trebuie să fie în concordanță cu mesajul transmis dar, în același timp, convingătoare – întâi pentru cel care rostește, și apoi pentru cei cărora li se adresează.

În final, pentru destindere, ministrul transporturilor din Australia a fost descoperit că a plagiat un discurs din filmul ”The American President”, în timpul unei cuvântări în care a atacat opoziția. Se pare că a avut ceva de împărțit cu consilierii de imagine. :)

Și pentru că ne place să jucăm fotbal, duminică ne întâlnim pe terenul sintetic din parcul Tineretului pentru un meci fresh.

 
Specialişti din 11 domenii vin şi te învaţă cum merg lucrurile în profesia lor. Avantajul este că sunt practicanţi şi au ce să îţi arate. Vineri am fost la cursurile de fotografie – cu Cornel Lazia, şi film – cu Andrei Rus.

Primul curs e mereu cel mai dificil pentru că nu îţi cunoşti publicul şi nu ştii ce vrea. Din acest motiv discuţiile au mers greu şi prezentările au fost la nivel de începători. Mai ales cea de foto, din care am aflat genurile de fotografie, ilustrate cu câteva lucrări reprezentative. În ora de film am fost încântat să aflu despre jurnalul cinematografic, un gen de care nu mă apropiasem prea mult.

Întâlnirile sunt foarte interesante şi succesul lor va depinde de implicarea publicului şi de interactivitate. Ceea ce am de gând.

2009, anul în care am fost în juriu la Team ADventure, care, în 2011, revine cu a patra ediţie, tema din acest an fiind: Faţă în faţă cu PR-ul şi Publicitatea.

Festivalul, organizat de Prime Iaşi, pune accentul pe creativitatea şi spiritul de afirmare al viitorilor specialişti din industrie. Aşadar, dacă eşti student sau masterand în Iaşi la Comunicare şi PR, Jurnalism – DJSC, FEAA sau oricare altă specializare care are legătură cu publicitatea şi PR-ul, e bine să mergi cu echipa ta (se vor alege pentru cele 3 brief-uri câte 3 echipe a câte 4 membri fiecare) şi să te înscrii. Dacă nu ai echipă, pe principiul cartelei, îţi găseşti colegi acolo şi pe parcurs se sudează şi echipa.

Deschiderea Team ADventure va fi pe 19 octombrie în Amfiteatrul II8 (corp A, UAIC), ora 20.15. După înscrieri şi selecţii, cele 3 echipe vor avea la dispoziţie 3 săptămâni pentru rezolvarea unor brief-uri reale, rezultatele urmând a fi jurizate de 3 specialişti din domeniu.

Văd concursurile de acest tip ca nişte şanse de afirmare pe care nu trebuie să le ratezi. Şi nu, nu vine următorul şi la ăla participi. Acum e momentul!

Ei bine, aseară am fost la proiecţiile din cadrul Festivalului Filminute – festivalul internaţional al filmelor de un minut. Un concept foarte fain care, din 2006 încoace, reuşeşte să adune scurtmetraje din ce în ce mai bine realizate. Iar prezenţa României în cadrul selecţiilor e din ce în ce mai bună.

Selecţia de 25 de scurtmetraje intrate în ultima fază a competiţiei în 2011 poate fi urmărită online. Văzusem vreo 2-3 filme dintre ele dar, să recunoaştem, alta e senzaţia pe care o ai în momentul în care priveşti totul pe un ecran de cinema.

Am rămas în minte cu câteva producţii, printre care Cara o Selo (Columbia) – foarte faină succesiunea de cadre, la fel şi fotografia filmului mi-a plăcut, Family Portrait (Andrei Stăruială, regizor român, film înscris din partea UK) – un singur cadru care face tot, care spune povestea fără să fie nevoie de alte artificii, şi filmul de mai jos: Loop (Spania) – un film ciclic, neaşteptat şi breathtaking. Vă recomand să le vedeţi pe toate, veţi descoperi, cu siguranţă, unul care să vă placă.

Şi… mergeţi la cinema!

Mi-am dat seama că am uitat şi am găsit trei melodii care să îmi reamintească. Le ascultaţi mai jos.
Anul acesta Amnesty Internaţional împlineşte 50 de ani de activitate.

Decât? Româna de România. by eliberadio

Decât că l-am ascultat pe povestitor recitând din poet. Poet ce s-ar bucura enorm dacă ar şti că versurile-i sunt cunoscute de tot românul. Român ce nu i-ar păsa dacă poetul l-ar lua cu el pe povestitor fiindcă i-a stâlcit poezia, datorită situaţiei limbii ce a ajuns să fie înţeleasă de român doar dacă e vorbită ca în vorbire. Adică direct, pe şleau. Gen. Gen care e neutru. Ca Elveţia. Că nimeni nu vrea vărsare.

Campania e lăudabilă şi mă declar un susţinător necondiţionat al iniţiativei de gen. E bine să scoatem în evidenţă greşelile de vorbire şi să le marketăm, decât (ioi, l-am folosit corect) să ne trezim peste un an sau doi că au devenit regulă într-un nou dicţionar.

Aşa că, hai să vorbim corect şi să luăm fiecare câte un cuvânt în braţe. Nu pe “Nu”, ci un cuvânt care să ne definească, să ne convină. Ce frumos zice Radu Muntean:

Frumos. Adoptă un cuvânt. Româna de România. by eliberadio

Totuşi, am aflat că mă uit la o ficţiune abia după ce pe scenă a urcat regizorul, care a dezvăluit faptul că scurt-metrajul de 18 minute a fost iniţial construit ca viral, pentru a-şi promova un proiect online care nu a supravieţuit. Filmul însă intrigă în continuare şi smulge aplauze.

Lutz Heineking, jr., regizorul – nonconformist, genul de om care le spune pe bune, un fel de Michael Moore, şi-a închipuit un grup de terapie în care se adună doar persoane dependente de a face acte de caritate. Unii care şi-au dat toată averea cutiilor în care se strâng bani pentru copii bolnavi, alţii care au fost părăsiţi de familie, care îşi drămuiesc ultimii bănuţi pentru că simt o nevoie acută să dăruiască, fără să primească nimic în schimb. Un grup de dependenţi, prezentaţi sub forma unui documentar foarte bine gândit, dar dus uneori în ridicol şi exagerare.

Nu ştiu dacă putem face în realitate, în România, un grup de dependenţă a celor care sunt, să le spunem, ahtiaţi după acte de caritate. Abia dacă ne mişcă ceva de sărbători.

Dar de ce am vrea să facem asta? Cum spune şi Festivalul, sau Mihai Constantinescu:) “E o lume minunată?!” E! Dacă ne-o facem noi să fie.

Toate acestea mi-au venit în minte în momentul în care am văzut melodia lansată de TAP Portugal. O colaborare între Mariza, Paulo Flores şi Roberta Sá – De Braços Abertos. “Cu braţele deschise” este imnul companiei aeriene portugheze, care a reuşit să lanseze un cântec deloc penibil, cu versuri fresh, optimiste, în aceeaşi viziune cu brandul. O melodie care beneficiază la final şi de aportul angajaţilor TAP. Cei trei artişti, din Portugalia, Angola şi Brazilia, reprezintă pieţele pe care TAP operează.

Avem, deci, o dovadă de marketing făcut cu cap, o campanie, după mine, ca la carte. Un exemplu bun de endorsment şi comunicare internă. O campanie gândită.

Mariza, Paulo Flores e Roberta Sá – De Braços Abertos