MICMACS | GeorgeToma.ro | Tasteful stories

MICMACS

Sincer, îmi place foarte mult Jean-Pierre Jeunet. Se înţelege, mai puţin latura lui comercială – a se citi “perioada Alien” – e de înţeles, pasiunea necesită bani care trebuiesc câştigaţi cinstit. Pasiunea lui s-a materializat în Amelie. Un film care va rămâne pentru mult timp de referinţă şi care mi-a trezit simpatia pentru modul în care se joacă cu camera, pentru unghiurile de filmare şi pentru cadrele pe care le reuşeşte.

Dar nu în ultimul rând, pentru fotografia pe care a reuşit-o împreună cu Bruno Delbonnel. Aceeaşi pe care am întâlnit-o şi în Micmacs. De această dată creată împreună cu Tetsuo Nagata, cel care s-a mai jucat cu imaginea, printre altele, la filme precum “Paris, je t’aime” şi “La Vie en rose“.

Micmacs e o comedie în care intri încet, un film care în primele minute îţi dă senzaţia că subiectul s-a închis după ce personajul principal primeşte un glonte în cap. De aici se nasc situaţiile şi începe să se croiască firul poveştii. O poveste care te acaparează şi care nu îţi mai dă drumul până la final. Cum spuneam, imaginea este superbă, culorile foarte frumoase iar mişcările camerei, dacă nu tot timpul, spectaculoase.

Determinarea lui Bazil de a se răzbuna pe cei care i-au marcat viaţa (cei doi constructori de arme – unul care a făcut mina care i-a omorât tatăl şi celălalt care a făcut glontele din capul lui) este remarcabilă. De apreciat este şi faptul că a reuşit să adune în jurul lui un grup de prieteni împreună cu care a pus la cale un plan ingenios care, deşi dejucat pentru moment, a mers şi a dat roade în final.

Totuşi, parcă îmi vine să spun că Micmacs este puţin sub Amelie la poveste şi la modul în care sunt creionate personajele. Dar, per total, este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima perioadă.

Recomandă articolul:

  


Tu ce crezi?



Twitter

Facebook

Instagram



Copyright

Licenţa Creative Commons