La toleranţă suntem zero | GeorgeToma.ro | Tasteful stories

La toleranţă suntem zero

Problema multora dintre noi e că nu gândim cum se vede lumea şi din punctul de vedere al celui cu care vorbim. Şi de asta nu avem răbdare să-l ascultăm, să-l lăsăm să vorbească sau să-l înţelegem.

Trenul Bucureşti – Iaşi, ora 23.05. În vagon se urcă nea’ Vasile, obosit după drumul de la Petroşani şi, totodată, agitat, nu care cumva să piardă legătura spre Bârlad. Dă mult din mâini, gesticulează, făcându-şi loc printre bagajele de pe coridor. Crede că are locul de la geam, aşa că o bate pe umăr pe doamna care era aşezată acolo. Primeşte în schimb o privire nedumerită şi o încruntare care îl face să se retragă şi să nu mai înţeleagă nimic. Arată spre bilet, apoi spre abţibildul cu numere. Nici o reacţie. Încearcă, cu gura mare să scoată un sunet chinuit. Nu-i iese. Deja atenţia celor din jur o căpătase.

La cei 77 de ani ai lui este vioi, se mişcă mult, şi de fiecare dată când are chef de “vorbă” îmi bate insistent pe masă cu două degete, de parcă de fiecare dată e urgent. A rămas împăcat pe locul de la culoar, şi a descoperit că se poate înţelege cu mine. Nu-i greu să-i intuieşti semnele. Mai ales că, din când în când, le dublează cu sunete slabe şi cu scrieri cu degetul pe masă. 

Nea’ Vasile e dornic de vorbă şi înjură mult. Se înţelege doar “la”-ul slab din final. Se ia de controlori, atunci când vin a doua oară şi zice că vin după şpagă, şi face gestul de ciu-ciu, însoţit de “la” în final. Apoi întreabă de o cafea, şi-mi zice că la banii ăia îşi ia şase cafele din gară, apoi duce degetele la gură şi le pupă, semn că i-a plăcut ultima cafea băută la Bucureşti.

Trecem prin Ploieşti unde strâmbă din nas la mirosul de petrol. În schimb, la Focşani mă întreabă dacă am fost. Repetă gestul de la cafea şi adaugă un “…umos”, spre deosebire de Bucureşti unde se strâmbă mai ceva ca la petrol.

Deja e 2.10 şi somnul îi ia pe rând pe toţi din jurul meu. Nea’ Vasile îmi zice să-l trezesc la 3.45 ca să nu piardă staţia. Ne înţelegem şi tot vagonul doarme. Nu rezistă mult şi se trezeşte, şi e rândul meu să aţipesc. L-am zărit cu coada ochiului cum se grăbea spre ieşire şi nu s-a uitat înapoi. Nici n-avea de ce.

Eu am rămas în vagon până la Iaşi când, la trei minute după ce trenul a oprit în gară, o doamnă m-a trezit, nu care cumva să rămân pe acolo.

Recomandă articolul:

  


Tu ce crezi?



Twitter

Facebook

Instagram



Copyright

Licenţa Creative Commons