Trei destine care pornesc din același loc și continuă diferit pe parcursul a 77 de minute. Trei oameni pentru care revenirea în lumea ”de afară” e dificilă. Turn off the Lights îi urmărește pe Alexandru Mititelu, Papan Chilibar şi Gyani Versace în încercarea lor de a se reintegra după eliberarea din închisoare. Documentarul, regizat de Ivana Mladenovic, îți dă posibiliatea de a vedea dincolo de jocul pe care aceștia îl fac în fața camerei. De remarcat încrederea pe care Ivana a câștigat-o din partea băieților, un plus pentru film, care reușește să surprindă prin naturalețea cu care fiecare dintre cei trei își prezință viața.

Regrete, deziluzii, dezamăgire, bucurie, opulență, regăsite, teamă, depresie… pe toate le regăsim pe fețele lor. Filmul doar ni le arată, fără să ducă povestea foarte departe. Iar dozajul e potrivit. Scopul nu e să analizeze, ci să arate. Cu toate că, discuția finală cu Alex vine ca o invitație pentru privitor să îl studieze și să tragă singur concluzia asupra modului în care acesta se raportează la fapta sa.

Filmul nu își propune să schițeze o imagine a societății rome, deși au fost voci care l-au perceput ca întărind stereotipurile despre etnie. Însă poveștile celor trei băieți trec dincolo de acest lucru, și sunt construite cu găndul de a arăta cât de greu este să revii în lune. Într-o lume pe care ai lăsat-o, conștient, cu ani buni în urmă, și în care trebuie din nou să construiești.

Documentarul Turn off the Lights a avut premiera în România la Festivalul Filmului European.

Era să uit… mergeţi la cinema!

E bine că se face din ce în ce mai frumos și putem ieși afară să facem sport. Am încercat rolele acum vreo 2 săptămâni și deja există planuri pentru unele noi. Dar, important e că nu vom mai putea găsi scuze pentru mișcare.

Iar dacă nu v-ați găsit o pasiune sportivă, cred că cel mai bun mod de a o afla e o vizită într-un Decathlon. Încerci de toate și vezi ce-ți place. Iar la final apeși butonul roșu de la ieșire pentru fiecare zâmbet primit :).

Cum spuneam, le încerci pe toate. Pe 21 și 22 aprilie însă, ai un weekend special pentru că, pe lângă încercat, ți se va și explica. Weekend tir cu arcul, echitaţie, darts şi pescuit în fiecare magazin Decathlon din București, Iași, Cluj, Brașov și Pitești.

Ai ocazia să vezi toate echipamentele, să le încerci, să îți explice specialiștii prezenți acolo ce presupune practicarea sportului de care vrei să te apuci, și să participi la workshop-urile gratuite.

Așadar, să ne apucăm de mișcare și să ne vedem la sport în natură.

Radu Jude încearcă ruptura de cinematografia românească, așa cum era ea percepută până mai ieri. Încearcă să o ducă mai departe, să o facă să evolueze. În mare, îi iese. Are o poveste bine spusă de niște actori expresivi care reușesc să transmită emoția pe care regizorul a vrut să o simtă privitorul.

Toată lumea din familia noastră este construit cu gândul la reacțiile celui care îl urmărește. E joaca echipei de filmare cu sentimentele publicului, în timp ce situațiile și personajele sunt mutate în așa fel încât drama să se pregătească subtil, iar tensiunea să crească treptat.

Şerban Pavlu (tatăl), Mihaela Sîrbu (mama), Gabriel Spahiu (noul prieten al mamei) şi Sofia Nicolaescu (fetița, aflată la primul rol la numai 7 ani), sunt, alături de Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu şi Alexandru Arşinel, actorii pe care Radu Jude a mizat cănd a creat filmul. O distribuție complementară, care nu numai că aduce filmul într-un spațiu real și veridic, dar reușește să facă din el ceva mai mult, o reflectare asupra modului în care conflictele familiale sunt privite la români. Aș adăuga astfel Toată lumea din familia noastră la arhiva de istorie comportamentală a românilor.

De remarcat jocul Sofiei, care reușește să rămână inocentă la toate asalturile și violențele conjugale la care ia parte, cu o tărie de caracter care o face imună la scenele filmate și care îi dă puterea de a delimita ce e bun și ce e rău. Un mare plus pentru echipa de filmare, care a reușit să lucreze, în condiții nu tocmai ușoare, cu un copil de 7 ani.

Toată lumea din familia noastră e interesant tocmai pentru că aduce un suflu nou cinematografiei românești și o face să evolueze. E un pas înainte care va ajuta generațiile viitoare de cineaști să își ia repere potrivite.

Era să uit… mergeţi la cinema!

Sesiunea a treia din competiția Festivalului Internațional de Film NexT mi s-a părut a fi mai animată decât prima. Poate și pentru că filmele au fost echilibrate ca valoare și calupul a cuprins teme diverse. Îmi pare rău că nu am ajuns la seminariile din timpul zilei, în special la Masterclass-ul de actorie ținut de Gabriel Spahiu, dar poate reușesc zilele următoare să vorbesc cu dumnealui.

Am pornit cu două ținte precise: Hello Kitty, scurtmetraj românesc regizat de Millo Simulov, despre care auzisem numai de bine și unul din cele două filme portugheze din competiție, O Inferno, care nu m-a impresionat din punct de vedere al realizării. Dar să luăm pe rând câteva filme, pentru că am avut parte de surprize, în sensul bun, și din partea celorlalte scurtmetraje.

În intimitate. O dramă care pare că nu aduce nimic nou în dialogul de fațadă dintre personajele preudo-intelectuale până nu capătă o latură socială. Moment în care perspectiva se schimbă brusc, iar centrul atenției se mută de pe un personaj pe altul. E o întoarcere de situație cu un puternic efect emoțional: bărbatul, care la început este sărbătorit pentru noul său succes literar, își bate soția pentru că aceasta nu știe că trebuie să tacă la semnalul lui.

Hello Kitty. Modul în care e filmat te atrage imediat, iar cea mai frecventă întrebare pe care regizorul o primește e ”Cum ai trecut camera prin poartă?”, pentru că secvența e lungă (câteva minute), și totul merge cursiv. Ei bine, după cum a explicat în sesiunea de întrebări, poarta a fost înlocuită și ”pregătită” în așa fel încât magia să aibă loc. Filmul are o imagine foarte bună și un sunet editat în post-producție foarte bine lucrat. Povestea e simplă, inspirată din experiențele personale ale regizorului, dar elementele care o compun sunt cele care îi dau savoare. Scurtmetrajul te ține în tensiune, datorită mișcărilor camerei, și te poartă încet spre finalul tragic, deja conturat de pe la jumătatea lui.

Junior. Filmul are referințe horror, dar e drama adolescentină a unei fete care se redescoperă. Povestea te atrage și te ține alături de Justine/Junior, fata băiețoasă care își arată feminitatea și și-o acceptă cu greu. Este un film bine construit care va reuși să vă impresioneze, în cazul în care veți vrea să îl vedeți.

Lacrima. Poate povestea nu vă va atrage, însă scurtmetrajul german este filmat în stil Point Of View. Cel mai interesant este că directorul de imagine a filmat întregul film cu camera montată pe capul său. Este povestea unui tânăr bătut de o bandă care se răzbună împușcându-și rivalul. Vedem totul din perspectiva lui iar în final, după ce este acceptat și marcat printr-un tatuaj-lacrimă de către noii lui camarazi, îl vedem în oglindă. Pentru a se menține tehnica de filmare el a fost amplasat în spatele celui care purta pe cap camera.

Cu NexT Festival mă mai întâlnesc abia sâmbătă la gala de încheiere și la proiecția filmelor premiate. Era să uit… mergeţi la cinema!

Am ajuns în prima zi a Festivalului Internațional de Film NexT puțin înainte de proiecțiile din partea I a competiției. Și s-a început cu ceea ce mulți cred că se va afla pe shortlist-ul din care se va alege câștigătorul: scurtmetrajul Aglaée, regizat în 2010 de Rudi Rosenberg. Povestea unor adolescenți aflați pentru prima dată în fața unor situații stânjenitoare, a unui băiat căpos care se îndrăgostește de fata pe care la început o disprețuiește. Este un film construit pe baza unor personaje bine definite și care prezintă situațiile așa cum sunt, fără cosmetizări sau ocolișuri; e sincer cu privitorul. A fost singurul film din calupul văzut în prima seară care cred că are șanse reale la un premiu.

Pe lângă Aglaée, au fost însă și alte scurtmetraje demne de luat în seamă.

Proba, regizat de Eti Tsicko, Israel, un film puțin ciudat din punct de vedere al construcției și modului de filmare. Dar, după cum a spus regizoarea după proiecții, a avut în intenție ruperea ritmului în timpul vizionării. Asta pentru că prima jumătate a filmului unul dintre personaje se află în spatele camerei. O mânuiește și se joacă cu zoom-ul. Din momentul în care trece în fața ei, intervin alte tehnici de filmare și de montaj, rupte parcă din altă peliculă. Dar twist-ul de situație a existat în film, ceea ce l-a făcut să fie, totuși, simpatic.

Secvențe. 8 clipe regizate de oameni diferiți și unite sub o singură umbrelă. Teme diferite, dar toate pregătite în așa fel încât să te facă ori să râzi, ori să rămâi uimit.

O mie de lucruri în comun, scurtmetrajul regizat de Sarra Tsorakidis, singura prezență românească din acest calup a fost și nu prea a fost… Povestea care s-a învârtit în jurul unui grup de prieteni aflați în vacanță într-un loc izolat pe un munte, și care se destramă când apare un străin care îi face să pună la îndoială prietenia dintre ei, mi s-a părut puțin lungită. Dar filmul a prins în sală.

Am avut parte și de o animație, Zi înstelată, care însă nu m-a convins la nivel de poveste, chiar dacă din punct de vedere al realizării a fost ok. Ultimul scurtmetraj vizionat a fost Putere!, regizat de Christina Ebelt și Mischa Leinkauf. Un film despre un grup de antreprenori germani care urmează un curs de coaching pentru a căpăta încredere în forțele lor de a-și vinde produsele. Un scurtmetraj care iese în evidență prin modul de abordare al subiectului și prin replicile și intrigile construite.

Cinema Scala a fost o gazdă primitoare, însă sunetul filmelor s-a auzit foarte tare în unele momente de tensiune, lucru care cred că va fi remediat, cu siguranță. În final, vă las cu o secvență din Aglaée.

Era să uit… mergeţi la cinema!

Mi-am propus să ajung la următoarele proiecții, și să vă povestesc ce am văzut (motivat fiind și de cei de la emisiunea Ca-n Filme, Digi24):

- Miercuri: Cinema Scala: 19.00 – 21.30: Competiţie I + Q&A
- Joi: Cinema Scala: 20.00 – 22.30: Competiţie III + Q&A
- Sâmbătă: Cinema Scala: 19.30 – 20.30: Gala de închidere
Cinema Scala: 20.30 – 23.00: Proiecţia filmelor premiate
- Duminică: Cinema Studio 15.00 – 17.00: Semaine de la critique (Festival de Cannes)

Așadar, cu programul făcut, vă invit să ne întâlnim la cinema, la proiecții. Și ne citim aici pentru păreri despre filmele din competiție.

Însă, cum se face că acelaşi film stârneşte reacţii diferite? Pentru unii e un film bun, în timp ce pentru ceilalţi nici nu merită privit. Ţine oare de bagajul de cunoştinţe al fiecăruia dintre noi de a vedea mesajul dincolo de imaginile filmate?

Încă nu reuşesc să aflu răspunsul la întrebare dar, poate cu timpul, voi reuşi să-l desluşesc. Totuşi, e derutant. Voi, când priviţi filme, ce urmăriţi: povestea, imaginea, personajele?

 

E bine că vremea se îndreaptă și terenul pregătit pentru fotbal. Ocazie numai bună să ieșim în parc și să vedem cum echipa Dolce Sport se pregătește de Euro 2012 direct pe teren, într-un meci amical cu echipa bloggerilor. Așadar, sâmbătă avem #zidemeci, de la ora 14, în Parcul Herăstrău.

Dar, cum loturile au mereu probleme pe ultima sută de metri, am auzit la Chinezu de un loc liber în echipa antrenată de el. Și vreau să îl ocup, pentru că sigur voi merge la meci, dar nu vreau să fiu numai în tribună. Jocul se simte altfel din teren, iar o pasă dată la momentul potrivit poate da sens unui meci. Am alergat cât de mult la ultimul #fotbalmeet și am reușit să facem spectacol nu numai prin faze, ci și prin fairplay-ul din teren.

Și unde mai pui că nu oricând ai șansa de a juca alături de oameni care au făcut ceva deosebit pentru fotbalul românesc.

Așadar, pe scurt: alerg, pasez… pe direcție, iar șutul meu spre poartă e mai mult o pasă către cel mai bine plasat coechipier.

Ne vedem la meci! Ori din tribună, preferabil din teren.

Update: Fotografii aici.

Din păcate, trebuie să recunosc că nu merg la teatru pe cât mi-aş dori, sau pe cât merg la filme. Însă, mă tot duc când e ceva care nu trebuie ratat. Şi piesa de la Teatrul Foarte Mic, cu Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu, e de văzut.

E un dialog plin de înţelesuri care trebuie rumegat şi despletit timp îndelungat după ce ai văzut piesa. E un joc plin de optimism despre o plecare; a fiecăruia dintre cei doi. E o parabolă a vieţii noastre rapide care trebuie puţin regândită. Nu mult, ci doar în câteva puncte cheie.
Tutuca şi Solido te înveselesc şi reuşesc prin întrebările lor să te scoată din rutina zilnică şi să te detaşezi de probleme. “Mă tot duc… acolo! Şi ce-o să faci acolo? Ce nu am făcut aici.”

Povestea celor doi clovni trişti se joacă pe scena goală, neagră, fară nici un alt element de decor de peste 17 ani. E o piesă de la care pleci mai împlinit şi, să-i spunem aşa, reformatat, pentru că îţi reprogramează singură punctele cheie de care spuneam mai sus. La fiecare dintre noi sunt altele, dar “Mă tot duc” reuşeşte să le identifice şi pleci de la spectacol senin.

În sala plină a Cinema-ului Studio din Bucureşti, fraţii Dardenne şi-au prezentat ultimul lor film, Băiatul cu bicicleta, câştigătorul premiului juriului la Cannes 2011. Un film simplu la prima vedere, dar cu personaje complexe şi atent construite.

Le gamin au vélo este inspirat de un caz real petrecut în Japonia, după cum aveau să declare cei doi regizori la sesiunea de întrebări de după avampremieră. Un băiat abandonat de tatăl său în orfelinat care, sedus de o bandă de cartier, comite o infracţiune. Ideea principală a rămas, dar fraţii Dardenne s-au jucat cu cele 11 variante de scenariu până au reuşit să obţină un film cursiv, cu o poveste sensibilă.

Cyril este adoptat pentru weekend-uri de către Samantha şi cu ajutorul ei îşi regăseşte tatăl. Vedem încăpăţânarea băiatului de a-şi urma planurile lui şi de a se convinge singur de lucruri pe tot parcursul filmului. Abia după ce descoperă toate feţele lucrurilor Cyril poate alege ce e mai bine pentru el. Spre deosebire de Samantha, care vede în băiat partea lui bună şi decide să îl ajute în detrimentul vieţii sale personale.

Băiatul cu bicicleta e construit “ca la manual“. Cadrele sunt bine alese iar jocul actorilor e bine condus. Thomas Doret, interpretul lui Cyril, își joacă foarte bine rolul. Nici nu ai gândi faptul că a fost adus în echipă prin anunțuri în ziare și la radio.

Răsturnările de situație îți induc stări diverse, de la simpatie pentru Cyril, până la dispreț. Însă, finalul salvează personajul și îl face din nou plăcut de către public. Băiatul cu bicicleta e un film care trebuie văzut pe un ecran mare, în sala de cinema. Pentru că altfel, emoția transmisă se va diminua.

Era să uit… mergeți la cinema!