Constantin şi Elena | GeorgeToma.ro | Tasteful stories

Constantin şi Elena

19 Dec 2011
Etichete:

Secret Santa a ales cum nu se putea mai bine. Mi-a alimentat două dintre pasiuni, şi anume: ceaiul şi… filmul românesc. A ales un ceai verde cu portocală şi un documentar minunat, sensibil şi cu foarte multe învăţăminte, ascunse în povestea fericită a doi străbunici din Gârcina, judeţul Neamţ. Unde mai pui că bunicii mei sunt din Bicaz, jud. Neamţ, la numai 37 de km de locul de unde sunt Constantin şi Elena Vinca.

Constantin şi Elena (2009) este documentarul de debut al regizorului Andrei Dăscălescu; un început reuşit, care promite. O poveste simplă, spusă natural, despre dragoste şi respect. Două vieţi unite de mai bine de 50 şi ceva de ani şi împlinite de lucrurile pe care le lasă în urmă: copii, nepoţi, strănepoţi, carpete şi, acum, mărturia filmată a traiului lor.

Pornit cu scopul de a aduna secvenţe din viaţa bunicilor regizorului, proiectul, care mai târziu a devenit documentar, a reuşit să transforme actorii în personaje-tip. Constantin şi Elena sunt sinteza bunicilor de la ţară, din Moldova, iar orice gest ne aminteşte de bunicii noştri. Filmul trezeşte nostalgii, iar dacă la început îi scapă “uite aşa făcea şi bunica” sau “şi bunicul improviza de astea“, scena în care Elena îi recită nepoatei, care îşi alăpta fiica, semnificaţia florilor de pe carpetă va avea pentru cel care priveşte un impact emoţional deosebit. E o conştientizare a unui lucru de care ne ferim cu toţii: nimic nu e veşnic.

Cei doi bunici se tachinează; discuţii ca ale lor am văzut şi la bunicii mei. Sunt simpatice, pentru că nu sunt răutăcioase. Pentru că fiecare lasă loc ceiluilalt şi îşi acceptă unul altuia ocările. Filmul e natural, nu e regizat, iar singura intervenţie a lui Andrei Dăscălescu este la nivel de montaj. Nevoit să filmeze singur tot filmul, pentru a nu-i inhiba pe bunicii lui, reuşeşte să ofere un fir roşu tocmai prin naturaleţea şi dinamica discuţiilor.

Naturală este şi interacţiunea cu ceilalţi oameni din sat, cu poştaşul venit să aducă pensia, sau scena în care Elena îi dă strănepoatei un “cadou”, o bancnotă pe care i-o bagă în haină. Inedită este şi descoperitea dozei de Pepsi de către bunici, care nu mai văzuseră aşa ceva. A ieşit o scenă comică, dar naturală, deşi am crede că e regizată.

Filmul, care îi urmăreşte pe bunici timp de un an, dă imaginea vieţii la ţară. Departe de a fi doar despre viaţa celor doi, documentarul e o resursă de arhivare a comportamentelor tipic moldoveneşti în diferite perioade ale anului. Vedem cum se fac cârnaţii, cum cresc cozonacii, cum se ară pământul, cum merge Constantin la biserică să ia lumină şi să cânte în cor. Vedem războiul la care Elena ţese covoare şi acultăm cântecele pe care şi le cântă unul altuia. Fac parte din tradiţie, iar Constantin şi Elena le respectă, în modul lor natural.

Constantin şi Elena este un documentar reuşit, o dovadă a unui lucru făcut cu dragoste, despre dragoste. E o reamintire a unor lucruri pe care nu ar trebui să le uităm.

În final, vă recomand un interviu cu regizorul, apărut nu cu mult timp în urmă în Observatorul Cultural.

Era să uit… mergeţi la cinema!

Recomandă articolul:

  


Tu ce crezi?



Twitter

Facebook

Instagram



Copyright

Licenţa Creative Commons